Egalitate de șanse


Egalitatea de șanse reprezintă conceptul conform căruia toate fiinţele umane sunt libere să-si dezvolte capacităţile personale şi să aleagă fără limitări impuse de roluri stricte. Egalitatea de sanse are la baza asigurarea participarii depline a fiecarei persoane la viata economica si sociala, fara deosebirede origine etnica, sex, religie, varsta, dizabilitati, etc.

Egalitatea şanselor de instruire este teoretic garantată în aproape toate ţările lumii, dar realizarea practică a acestui principiu generos continuă să rămână una din cauzele de importanţă majoră ale reformelor. Conceptul de ,,egalitate“ înseamnă astăzi ceva mai mult decât drepturile egale pe care democraţii secolului trecut le revendicau cu entuziasm pentru toţi cetăţenii; ea înseamnă o egalitate reală a şanselor individuale de promovare socială, iar educaţia este instrumentul cel mai important în dezvoltarea la maximum a acestor şanse.
Specia umană se conformează şi ea acelui principiu director al evoluţiei speciilor – variabilitatea; indiferent de numărul indivizilor, educaţia lor trebuie să fie diferenţiată şi specializată, în funcţie de „echipamentul natural-genetic“ al fiecăruia, de aptitudinile şi interesele fiecărei persoane, corelate cu nevoile de cadre competente ale societăţii.

Acest nou principiu de politică şcolară a căpătat o expresie practică la începutul secolului al XX-lea când în Franţa şi în Germania s-au creat acele şcoli unice („Ecole unique“, respectiv ,,Einheitsschule“) în care obiectivul principal era acela ca toţi copiii să treacă printr-o şcolarizare minimă, comună şi identică, care să asigure, pentru cel puţin 4-6 ani, un trunchi general de instruire. Din păcate, acestei şcolarizări iniţiatoare îi urma o şcolarizare postgenerală specializată spre care trecerea era marcată de un riguros examen de selecţie şi de aspre bariere birocratice, astfel încât învăţământul general obligatoriu, marea speranţă a secolului trecut ,,nu oferea decât o egalitate aparentă“.

Persistenţa inegalităţilor de şanse, chiar în ţările cu cea mai puternică politică de susţinere financiară a şcolii, constituie un fapt care a moderat mult optimismul manifestat în anii ’50-’60; succesele au fost doar parţiale, iar ţelul final – o societate fără inegalitate de şanse, inclusiv în domeniul educaţiei – este departe de a fi atins. Mai mult decât atât, s-au formulat argumente cum că anumite măsuri, aparent foarte democratice, cum este gratuitatea învăţământului, sunt profitabile pentru categoriile sociale privilegiate.

Stimularea procesului de democratizare a învăţământului presupune acţionarea asupra cauzelor care întreţin fenomenul de inegalitate atât în planul (ne)reuşitei şcolare individuale, cat si in planul institutiei scolare.

Nereuşita şcolară depinde astfel în mare măsură de sărăcia moştenirii culturale preluată de elev de la familia sa. Această moştenire este obiectivată în valorile care orientează viaţa de familie, condiţionate de clasa socială sau de grupul social de apartenenţă, precum şi în practicile educaţionale promovate (relaţiile între părinţi –copii, climatul familial, atitudinea de şcoală, modul de organizare a vieţii cotidiene etc.).

      Nereuşita şcolară depinde, în acelaşi timp, de ceea ce se petrece în mod obiectiv şi subiectiv la nivelul instituţiei şcolare. Există, pe de o parte, inegalitatea generată de o relaţie profesor – elev concepută în termenii ,,teoriei etichetării“ care, ignorând premisele instruirii diferenţiate, nu operează distincţiile necesare între performanţă şi comportament, între obiectivele de conţinut şi cele de ordin formativ. Pe de altă parte, nereuşita şcolară este generată de acele ,,disparităţi şcolare“ instituţionalizate prin:

   – selecţia timpurie care perturbă evoluţia normală a structurilor aptitudinale şi atitudinale ale personalităţii elevului;

   – clasele/grupele de nivel care creează în mod artificial anumite statusuri pedagogice, dezechilibrând procesul de formare-dezvoltare echilibrat personalităţii elevului;
– creşterea necondiţionată a efectivelor de elevi până la limita imposibilităţii realizării unui invatamant diferentiat, individualizat.

      – promovarea unei didactici a competiţiei, raportabilă la standarde abstracte şi inflexibile care ignoră resursele proprii unei pedagogii a succesului şcolar, bazată pe valorificarea deplină a potentialului pedagogic general, particular si individual.

Egalitatea şanselor semnifica, în fapt, oferirea de opţiuni multiple pentru capacităţi şi aptitudini diferite, „o educaţie pentru toţi şi pentru fiecare”, o educaţie deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă şi condiţii socio-economice, dar şi o educaţie pentru fiecare, în funcţie de nevoile sale specifice – evitându-se omogenizarea şi încurajându-se diversitatea – care să creeze premisele egalităţii şanselor de acces în viaţa socială. Această opţiune a fost susţinută de politicile de egalizare a şanselor care au avut ca obiective combaterea excluziunii şi selecţiei exacerbate, formarea competenţelor de bază pentru toţi indivizii, educaţia de tip „a doua şansă” pentru cei care au părăsit sistemul educativ, integrarea educaţiei formale cu educaţia non-formală şi educaţia informală, astfel încât să se extindă situaţiile de învăţare.

Obiectivul general al proiectului DAR – Dăruiește, Ajută, Respectă il constituie creşterea cu 200 a numărului de persoane (care au parasit timpuriu scoala/nu au absolvit invatamantul obligatoriu) menţinute şi reintegrate în educaţia obligatorie prin elaborarea si aplicarea de metode şi instrumente specifice educaţiei remediale de tip A doua sansa la nivelul comunitatii locale precum si prevenirea si combaterea abandonului scolar si reintegrarea sociala a 800 de copii aflati in dificultate, cu varste intre 5 si 16 ani (copii proveniti din familii cu venituri reduse, familii monoparentale, copii ai caror parinti sunt decedati, necunoscuti, decazuti din drepturi, plecati la munca in strainatate, copii abuzati sau neglijati, cu comportament predelicvent, cu dizabilitati sau cu probleme de integrare in societate).